O scrisoare pierdută

Pentru că am fost cuminte, domnul primar mi-a trimis o scrisorică. Bănuiesc că a primit-o toată lumea. Cine nu a primit-o, nu a pierdut nimic.
Considerând că aşa este politicos, am decis să îi răspund:

Domnule primar,

În primul rând vreau să vă mulţumesc pentru că ţineţi cont de opiniile noastre, ale cetăţenilor. Mă refer la faptul că în sfârşit aţi dat jos banner-ul cu Geoană, de care v-am spus acum câteva luni, dar mai ales pentru că, de când v-a certat Cârlescu pentru că nu ştiaţi că Tutea a fost de fapt Ţuţea, aţi început să scrieţi cu diacritice.
Revenind la scrisoare, mă bucur că măcar în perioada sărbătorilor de iarnă, aveţi gânduri bune pentru noi. Ştiu că în restul timpului sunteţi ocupat să satisfaceţi interesele camarilei dumneavoastră şi nu vă mai rămâne timp de gânduri sau fapte bune.
Mai ştiu că v-aţi bucura dacă am ierta dar mă întreb dacă noi am fi fost cei care timp de un an v-am ţine în mizerie, v-am arăta permanent dispreţul nostru şi v-am batjocori, aţi mai avea puterea să ne iertaţi de Crăciun?
Vă reamintesc că necăjiţii dumneavoastră din scrisoare au apreciat mai puţin mâna întinsă şi mult mai mult banii din ea. Iar acei bani, sunt banii noştri, cu care ar fi trebuit să faceţi ceva pentru oraş, nu doar pentru masa dumneavoastră de votanţi.
Cu toate că sunteţi plătit să administraţi Mangalia, dumneavoastră declaraţi că luptaţi ca România să fie nu ştiu cum. Probabil de asta nu mai aveţi timp şi de oraş. Oricum, eu vreau să vă reamintesc că pentru binele României noi l-am desemnat şi îl plătim, printre alţii, pe naşul dumneavoastră, Iorguş. Citisem că de sărbători trebuie să ne facem mai mult timp pentru familie, dar nu credeam că dumneavoastră înţelegeţi prin asta să le preluaţi atribuţiile membrilor familiei dumneavoastră.
Sper ca în anul ce vine să înţelegeţi că vă puteţi satisface interesele şi fără a distruge oraşul. Vă doresc să regăsiţi onoarea şi respectul.

Sărbători fericite, domnule primar!

Decembrie

Luna în care fiecare se gândeşte să tragă o linie anului. Fiecare speră să contabilizeze mai multe succese decât eşecuri, mai multe răspunsuri decât întrebări.
La fel şi eu. Pe plan politic am să o fac aici. În 2010, în viziunea mea, au fost trei momente importante:
- Alegerile interne locale în care am fost ales vicepreşedinte
- Decizia partidului de a încerca o deblocare a situaţiei politice locale, în urma căreia Sorin Andrei a fost ales viceprimar
- Decizia internă de a pregăti campania electorală pentru 2012 sub coordonarea domnului Duţu.
Dacă aş privi toate acestea ca pe un scop, ar fi fost un an minunat. Din păcate le-am privit ca pe un mijloc
- De a întări organizaţia locală şi de a forma o echipă puternică şi unită prin impunerea unui nou tip de management şi a unei deschideri mult mai ample.
- De a încerca să construim ceva în oraş după ce doi ani au trecut plini de ceartă.
- De a scoate partidul din apatie prin fixarea unor obiective clare şi impunerea unei conduite tipice unui partid independent.
Privind retrospectiv, mă întreb unde s-a greşit? De ce nu s-a schimbat nimic? Ce aş mai putea face eu?
Iată, rămân în urma anului mai multe întrebări decât răspunsuri.
După fiecare din cele trei momente enumerate, am admirat entuziasmul colegilor mei, lasându-mă cuprins de acesta. După fiecare zvâcnire frenetică, venea ceva să ne tempereze elanul. Ba vara, ba Tusac, ba, acum, sărbătorile. Astfel fiecare val ne trezea şi ne lăsa sa vedem unde suntem în realitate.
Ca să trag până la urmă linia, am constatat că eu, personal, prin poziţia pe care mi-am asumat-o şi raportat la ce mi-am propus, marchez mai degrabă un eşec decât un succes.
Concluzia este că în 2010 am semănat seminţe foarte bune, dar nefiind buni agricultori, nu am ştiut să le îngrijim şi în 2012 s-ar putea să nu culegem nimic.
Cred totuşi, ca cei mai precauţi dintre noi îşi vor încasa poliţele de asigurare de la asiguratorii lor.

De ce mai stăm?

Este o întrebare legitimă pentru cei peste 2000 de alegători ai PNL Mangalia în 2008. La fel de legitimă este şi pentru viitorii electori PNL.
Am venit pentru că s-au făcut nişte promisiuni. În 2008. Am venit şi pentru a demonstra că noi suntem singura opţiune a Mangaliei în 2012. Stăm pentru că avem datoria de a încerca să le ducem la îndeplinire până când ştim că nu mai avem şanse. Iar din ce se vede, nu se ştie cât vom mai sta.
Ni se cere să mergem în corul celor care ţipă că Tusac nu e bun. Ce rezolvăm spunându-le oamenilor ca Pământul este rotund, că apa mării este sărată?! De ce acel cor trebuie să fie un madrigal, nu este deajuns Foleanu?
Faptul că deblocarea promisă, în măsura în care s-a putut realiza, cât şi multe alte aspecte pozitive realizate odată cu venirea noastră, nu sunt cunoscute, nu mai este vina lui Tusac. Este o vină pe care mi-o asum şi eu dar o suport din ce în ce mai greu.

Cartea şoaptelor

A fost numită cartea anului 2009. Aşa şi este prezentată în librăria Cărtureşti, de unde am căpătat-o sub forma unui semi-cadou.
Nicolae Manolescu a numit-o "o carte ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiune, cu câte ceva din amândouă, şi deopotrivă, extraordinară prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroase destine individuale."
Sunt convins că unii ar fi tentaţi să o numească o carte-document. Eu, nefiind nici critic, nici un fin cunoscător al fenomenului literar, ci un simplu cititor răscolit de acest roman, o numesc o carte-eveniment.
"Cartea şoaptelor" a lui Varujan Vosganian, dincolo de denumirea asupra căreia cădem de acord, va rămâne o carte ce nu trebuie să lipsească, fie din bagajul celor însetaţi de cultură, fie din biblioteca celor mai snobi dintre noi. Spun asta deoarece aceasta este una din cărţile ce se va ridica mereu peste negura uitării.
Ce ştiu cu siguranţă este că astfel de cărţi ar trebui să devină obligatorii pentru că nu ne lasă să uităm. Ce poate fi mai rău decât uitarea care ne împinge să repetăm greşelile altora. Ce tristeţe ar trebui să cuprindă pe cineva când vede că unii tineri au uitat sau nu vor să ştie de Gulag sau de închisorile de reeducare de la Piteşti şi de peste tot ale comuniştilor şi spun acum că poate era mai bine atunci.
Ce durere ar trebui să cuprindă pe cineva contemporan holocaustului, când vede că se uită prea uşor iar disperarea şi sărăcia, şi atunci, ca şi acum, creează premizele totalitarismului.
De primul genocid al secolului XX, cel al otomanilor împotriva armenilor, despre care a ales Varujan să vorbească, cine a ştiut?
Acum nu mai suntem obligaţi să vorbim în şoaptă dar alegem să tăcem.