Cartea şoaptelor

A fost numită cartea anului 2009. Aşa şi este prezentată în librăria Cărtureşti, de unde am căpătat-o sub forma unui semi-cadou.
Nicolae Manolescu a numit-o "o carte ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiune, cu câte ceva din amândouă, şi deopotrivă, extraordinară prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroase destine individuale."
Sunt convins că unii ar fi tentaţi să o numească o carte-document. Eu, nefiind nici critic, nici un fin cunoscător al fenomenului literar, ci un simplu cititor răscolit de acest roman, o numesc o carte-eveniment.
"Cartea şoaptelor" a lui Varujan Vosganian, dincolo de denumirea asupra căreia cădem de acord, va rămâne o carte ce nu trebuie să lipsească, fie din bagajul celor însetaţi de cultură, fie din biblioteca celor mai snobi dintre noi. Spun asta deoarece aceasta este una din cărţile ce se va ridica mereu peste negura uitării.
Ce ştiu cu siguranţă este că astfel de cărţi ar trebui să devină obligatorii pentru că nu ne lasă să uităm. Ce poate fi mai rău decât uitarea care ne împinge să repetăm greşelile altora. Ce tristeţe ar trebui să cuprindă pe cineva când vede că unii tineri au uitat sau nu vor să ştie de Gulag sau de închisorile de reeducare de la Piteşti şi de peste tot ale comuniştilor şi spun acum că poate era mai bine atunci.
Ce durere ar trebui să cuprindă pe cineva contemporan holocaustului, când vede că se uită prea uşor iar disperarea şi sărăcia, şi atunci, ca şi acum, creează premizele totalitarismului.
De primul genocid al secolului XX, cel al otomanilor împotriva armenilor, despre care a ales Varujan să vorbească, cine a ştiut?
Acum nu mai suntem obligaţi să vorbim în şoaptă dar alegem să tăcem.